65 de ani de la canonizarea primilor sfinți români

Întreaga lună octombrie a anului 1955 a fost consacrată prăznuirii canonizării primilor sfinţi români: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului, Cuvioşii Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş.

La acest eveniment au luat parte reprezentanţii a trei Biserici Ortodoxe naţionale (Bulgaria, Rusia, Grecia) şi ai Patriarhiei Ecumenice. Nume răsunătoare din cultura română, între care Nicolae Iorga şi E.M. Cioran, spuneau că românii nu au fost în stare să dea nici măcar un sfânt. În realitate, primii sfinţi români au fost omologaţi de Mitropolitul Dosoftei în urmă cu peste trei secole. Nu puteau fi însă canonizaţi, întrucât Biserica noastră a depins de Patriarhia Ecumenică până în anul 1885. Numai Bisericile autocefale pot să canonizeze sfinţi. Încă din 1914 s-a dorit canonizarea lui Constantin Brâncoveanu, iar aceasta a fost la un pas de înfăptuire în 1934, când s-a arătat o pietate aparte moaştelor – deja considerate astfel – ale viitorului sfânt Constantin Brâncoveanu. Atunci sicriul cu relicvele principelui martir au străbătut, în procesiune solemnă, traseul dintre Biserica Sfântul Gheorghe-Nou (aflată la kilometrul 0 din Capitală) şi Biserica Patriarhală Sfinţii Constantin şi Elena. În octombrie 1955, o procesiune încă şi mai impresionantă a străbătut distanţa dintre Dealul Patriarhiei şi Biserica Sfântul Spiridon Nou, unde a avut loc prima Liturghie solemnă a canonizărilor.

Marile manifestări bisericeşti din 1955 au culminat prin canonizarea liturgică a Sfântului Ierarh Calinic la Mânăstirea Cernica, duminică, 23 octombrie. Acesta a fost punctul de vârf al unei treceri în rândul sfinţilor care a durat patru zile consecutive: de vineri, 21 octombrie, până luni, 24 octombrie.