Arta din subsoluri. Anatomia unei revolte uitate în Iașul anilor ’90

În 1990, România era „liberă”, dar fără direcție. În Iași, orașul etern intelectual, sobru, prăfuit, libertatea a prins o formă mai puțin elegantă. Nu era în biblioteci sau în amfiteatre. Era pe pereții murdari ai pasajelor, în camerele de cămin înecate în fum și alcool, în subsolurile unde nu funcționa nicio regulă. Nu a fost o mișcare artistică organizată, ci o explozie spontană de refuz. Tineri care nu aveau ce să piardă au început să-și construiască propriul limbaj. Nu mai așteptau validare, ci reacție. Iar reacția a venit sub forma unei contraculturi dure, haotice, profund sincere: underground-ul ieșean.

Fanzine, presa neoficială a furiei

Fără acces la presă, internet sau reviste independente, generația aceasta a inventat ceva primitiv și revoluționar: fanzinele. „Produse cu mașini de scris ruginite și xeroxuri clandestine, fanzinul circula ca un artefact viu. Nu era literatură, nu era jurnalism, nu era pamflet, erau toate deodată. Texte de protest, recenzii de concerte, poezie punk, benzi desenate anarhiste, liste cu trupe străine, manifeste personale – totul înghesuit în câteva foi”, rememorează Sebastian Dumitru, profesor de română și publicist în acele vremuri.

Într-un oraș academic, în care orice deviație estetică era rapid corectată cu var alb, graffiti-ul era un act aproape criminal. Tinerii își semnau existența pe ziduri: cu stenciluri rudimentare, vopsea spray adusă de la rude din Germania sau cu marker permanent furat din librării. Multe dintre desene erau naive, dar unele aveau forță politică, ironie, sarcasm și o doză sănătoasă de furie anti-sistem. Într-un peisaj urban dominat de portrete de Eminescu și slogane oficiale, o înjurătură scrisă sub o statuie părea mai adevărată decât orice manual de istorie.

Muzică fără studio, fără promovare, fără compromis

În garaje, pivnițe și spații improvizate, au apărut trupele. Cu chitare ieftine, tobe căzute și versuri scrise pe genunchi, au început să cânte. Nu pentru glorie, nici pentru bani, ci pentru că altceva nu mai funcționa. Într-un oraș fără industrie muzicală, fără manageri, fără producători, singura formă de a exista era să urli.

Numele lor nu sunt în Wikipedia, dar circulau pe buzele celor care contau: Fără Sens, Psihoterror, Cenușă, AntiTot. Stilul varia de la punk clasic la hardcore, grindcore sau noise. Nu conta dacă suna bine, ci să sune sincer.

Concertele se țineau în subsoluri, în săli de blocuri, în camere de cămin, uneori la Casa Studenților – până la prima întrerupere de curent sau apariția miliției. Unii veneau pentru muzică. Alții, doar ca să simtă că trăiesc. „Eu dădeau discoteci pe la fostul BTT; dar și la țară, la căminul cultural. M-am distratmult în acele vremuri”, zâmbește Gabriel Olaru, astăzi inginer energetician.

O generație fără scenă, dar cu mesaj

Tinerii de atunci nu aveau un scop „mare”. Nu voiau putere, nu căutau vizibilitate. Vroiau libertate. Libertatea de a nu se adapta. De a nu merge la mitinguri electorale. De a nu purta uniformă, nici măști sociale. Erau în afara sistemului – dar, paradoxal, spuneau adevăruri pe care nimeni altcineva nu le rostea. Pentru „lumea bună”, erau nebuni, pentru ei înșiși, erau ceea ce trebuiau să fie.

În timp, unii au devenit designeri, DJ, copywriteri, tatuatori sau profesori. Alții s-au retras, dar poartă în voce și gesturi ecoul acelui timp. Pentru ei, undergroundul n-a fost un episod cool – a fost forma lor de a exista într-un oraș surd. Acea contracultură nu a avut trofee. Dar a avut consecințe. A format o generație care, chiar dacă n-a intrat în manuale, a influențat mentalități. A creat spațiu pentru alternative, pentru artă liberă, pentru nonconformism. Și poate asta contează mai mult decât orice premiu. Nu există muzeu pentru undergroundul ieșean, nu există arhivă, dar există oameni. Și mai ales, există memorie.

Maura ANGHEL