Cartoful prăjit, simbolul tăcut al studenției. Gust, supraviețuire și identitate într-o farfurie fierbinte

Orice student care a trecut prin căminele din Târgușor-Copou, Titu Maiorescu sau Tudor Vladimirescu știe că nu sesiunea sau cursurile la 7 dimineața definesc cu adevărat viața academică. Nu. Adevăratul liant între generații, facultăți și crize existențiale e... cartoful prăjit.

Aparent banal, aproape proletar, cartoful prăjit este mai mult decât o soluție rapidă pentru o foame crâncenă: este ritual, tradiție și, într-un sens profund, o declarație de identitate. Cine n-a ars măcar o tigaie la reșou sau n-a afumat tot palierul în încercarea de a "face ceva de mâncare", nu poate spune că a trăit studenția ieșeană pe bune.

Mâncare ieftină, dar cu greutate emoțională

Pentru mulți, cartoful prăjit a fost prima lecție de autonomie: o inițiere în viața pe cont propriu, în echilibristica bugetului de 500 lei pe lună și în arta improvizației culinare. "Ce mai avem în frigider?" – întrebarea eternă primea adesea același răspuns: „Cartofi!”.

La 1,50 lei kilogramul, cartoful era regele economiei studențești. Prăjit în ulei de floarea-soarelui de calitate îndoielnică, servit cu ketchup de la promoție și, în zilele de lux, alături de ou ochi, acest fel de mâncare era atât de prezent încât putea primi oricând statut de „monedă socială”. Aveai cartofi? Aveai prieteni.

Sesiune, dragoste și grăsimi saturate

Cartoful prăjit e și martorul tăcut al marilor drame studențești: iubiri neîmpărtășite, proiecte ratate, cursuri neînțelese, toate înecate în ulei și condimentate cu sare și sarcasm. E acolo, în farfurie, când cazi, dar și când îți revii. Când înveți pentru examene sau când stai de povești până la 3 dimineața, visând la „după licență”. Nu e doar mâncare – e memorie colectivă. E gustul amar al primelor greutăți și dulcele reconfortant al unei prietenii de cămin. Nu ai nevoie de fine dining când ai o tigaie, o pungă de cartofi și o doză de supraviețuire.

Simbolul cultural al unei generații

Într-un Iași în continuă schimbare, între cafenele de hipsteri și restaurante cu meniu fusion, cartoful prăjit rămâne constant. Un simbol mut, dar omniprezent, al unei generații care știe că viața e uneori grea – dar merge mai departe, cu un zâmbet și un pic de ulei încins.

Și poate, într-o zi, când nostalgia va lovi pe neașteptate, vei merge într-un fast-food anonim sau vei deschide o tigaie acasă și vei înțelege brusc: nu toate rețetele au nevoie de sofisticare. Unele au nevoie doar de foc, foame și amintiri.

Cartoful prăjit nu apare în ghidurile culinare ale lumii, dar trăiește etern în povestea neoficială a studenției ieșene. Este simbolul supraviețuirii, al prieteniei și al gustului care te aduce înapoi acasă, chiar dacă „acasă” era o cameră cu pat suprapus și reșou contrafăcut.

Maura ANGHEL