Două alimente care nu se mănâncă în Săptămâna Mare. Tradiții populare cu semnificații profunde înainte de Paște

Pe lângă rugăciune, spovedanie și participarea la Denii, Săptămâna Mare aduce și o serie de obiceiuri și tradiții transmise din generație în generație.

Printre acestea se numără și o practică mai puțin cunoscută, dar încă respectată în multe gospodării: evitarea consumului de urzici și oțet în această perioadă.

Deși urzicile sunt un aliment de post apreciat în timpul primăverii, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ele sunt lăsate deoparte. Motivul vine din credința populară că, în această săptămână, urzicile încep să înflorească și devin amare, pierzându-și rolul de „curățitoare” a trupului. Mai mult, unele tradiții spun că "urzicile, care până acum vindecau, încep să rănească". Devin astfel simbolic asociate cu suferința.

Se zice că urzica, care până atunci curăța sângele și trupul, în Săptămâna Patimilor nu mai spală, ci rănește. În loc să fie folositoare, devine simbolic o sursă de suferință, așa cum a fost și coroana de spini a Mântuitorului.

La fel de încărcat de simbolism este și oțetul, un ingredient aparent banal, dar profund în contextul pascal. Potrivit Evangheliilor, Iisus a fost adăpat cu oțet pe cruce, într-un gest de batjocură.

Astfel, în tradiția populară românească, consumul de oțet în Săptămâna Mare este considerat lipsit de respect față de suferințele Mântuitorului. Unele gospodine aleg să evite oțetul complet în această perioadă, ca formă de reculegere și reverență.

O credință populară, nu o regulă bisericească

Este important de precizat că nici consumul urzicilor, nici al oțetului nu este interzis oficial de Biserica Ortodoxă. Aceste practici țin mai mult de evlavia populară și de respectul față de semnificația profundă a Săptămânii Mari, decât de reguli canonice.

Totuși, în multe sate din România, aceste obiceiuri continuă să fie transmise mai departe, ca formă de trăire autentică a credinței și de apropiere de sensul real al Paștelui: suferința, iertarea și lumina Învierii.