Generația în blugi

La Iași, în anii ’70 și ’80, libertatea nu putea fi cerută. Se fura, se improviza, se purta. Era ascunsă în croiala unui sacou, în marginea unei plete, în sunetul unui casetofon „dublu deck”. Într-o țară care-ți spunea cum să gândești, ce să spui și – mai ales – cum să arăți, o generație de tineri a început să răspundă fără cuvinte: și-a construit identitatea prin haine, muzică și atitudine.

Tinerii care ieșeau din tipare deveneau automat suspecți. O pereche de blugi strâmți, o geacă de piele, o coafură neobișnuită atrăgeau priviri, dar mai ales anchete. Totuși, aceste riscuri nu au oprit o subcultură vibrantă să prindă contur.

Piețele, punctul zero al rebeliunii

În umbra regimului, piața Nicolina devenise un nod neoficial de contrabandă culturală. Aici se aduceau blugi Levi’s, tricouri cu logo-uri occidentale, adidași reali, casetofoane japoneze și reviste cu modă vestică. Nimic nu era legal, dar totul era vital. Era oxigen într-un oraș sufocat de frică și conformism.

Contrabandiștii nu erau doar simpli traficanți – erau liantul între două lumi: cea permisă și cea dorită. Într-un sistem în care orice exces era pedepsit, ei livrau ilicitul cu eleganță și risc.

Blocurile comuniste ascundeau altfel de cluburi – nu cu lumini, ci cu becuri în abajur, nu cu DJ profesioniști, ci cu puști care învățau să mixeze de pe benzi trase de la Vocea Americii. Casetofoanele marca Sharp, Philips sau Tesla deveniseră sanctuare sonore. Muzica rock, disco sau pop venea din Occident, dar era digerată cu o foame specifică Estului: o foame de altceva, de oricare „altceva”.

Croitori clandestini și stiliști de scară

În sufragerii, bucătării sau cămăruțe înghesuite, croitorii underground transformau dorința în realitate. Cu foarfeci ruginită și mașini de cusut obosite, dădeau viață unor haine care imitau Occidentul – dar cu amprenta locului. Erau artizani ai aspirației, arhitecții stilului interzis.

Tot acolo, stiliștii de scară – adolescenți cu fler și îndemânare – croiau identitate. O tunsoare în scări, o freză punk, o breton tuns „pe model englezesc” deveneau biletul spre un alt fel de a fi. În lipsa tutorialelor și a produselor profesionale, foloseau tot ce aveau: spumă de ras, fixativ românesc, chiar și zahăr topit.

O generație cu buzunare goale, dar inimi pline

Într-o lume fără selfie-uri, filtre sau like-uri, bucuria era reală. Revelioanele nu se petreceau în cluburi de fițe, ci în sufragerii improvizate, la cămine culturale sau în garsoniere pline de râsete. Muzica răsuna de pe CD-uri arse la internet café-uri, iar dansul se făcea sincer – nu pentru story-uri, ci pentru că inima o cerea.

O fotografie veche, ușor decolorată, surprinde perfect acel spirit: adolescenți cu mâinile pe umeri, într-o horă de apartament, în cămăși în carouri și blugi largi. Nimeni nu verifica telefonul. Nu exista presiunea comparației. Doar prezentul, trăit intens și împărtășit fără filtru.

Acea generație a învățat să trăiască din puțin. Să creeze atmosferă cu două becuri colorate, două difuzoare și prietenii aproape. Prieteni care nu te urmăreau online, ci erau acolo, fizic, pe același covor, cu aceeași sticlă de suc de portocale și aceleași planuri mărețe pentru un viitor care părea, poate, mai departe decât era în realitate.

Cei care au trăit acea epocă nu se vedeau ca rebeli, dar în ochii regimului erau exact asta. Stilul devenise un manifest. Muzica – o formă de libertate. Îndrăzneala de a fi „altfel” era un act de curaj.

Astăzi, când totul pare accesibil, aceste povești vin ca un memento: identitatea reală nu se cumpără. Se construiește. Iar acea generație, cu buzunare goale și inimi pline, a știut exact cum să o poarte – pe ea, libertatea.

Diana MARCU