Iașul, orașul care se scumpește singur

De mulți ani, Iașul nu mai este al oamenilor, ci al investitorilor. Orașul nu mai respiră miros de tei și sunet de tramvai, ci beton turnat în viteză, birouri de vânzări și bannere cu „ultimele apartamente disponibile”. Gentrificarea nu mai e un cuvânt pretențios pentru sociologi, ci o realitate cotidiană care mușcă din cartierele istorice și le îmbracă în fațade lucioase și chirii imposibile.

O chirie pentru un apartament cu două camere în Copou sau Tătărași costă acum între 2.100 și 2.500 de lei pe lună. O garsonieră modestă sare de 1.800 de lei. Iar salariul mediu net în Iași, de 5.400 lei, nu mai e suficient să trăiești decent în orașul pe care îl susții prin taxe, consum și memorie. Când jumătate din venit merge doar pe chirie, restul nu mai contează. Nu mai rămâne nimic pentru viitor. Doar prezentul ticsit într-o cameră, cu facturi care respiră greu lângă tine.

În timp ce prețurile explodează, cartierele vechi ale Iașului se golesc de sens. Tătărașiul nu mai e cartierul muncitoresc în care se creștea cu cheia de gât. Copoul devine un teritoriu al străinilor care investesc pentru profit, nu pentru rădăcini. Păcurariul, cândva amestec de familii și studenți, este cucerit de blocuri „premium” și parcări supraterane. Pe dinafară, orașul arată tot mai bine. Pe dinăuntru, pulsează rupturi. E o dezvoltare fără suflet, fără echilibru, fără întoarcere.

Studenții, care au dat mereu tonul vieții culturale din Iași, se retrag spre periferii sau împart camere ca în căminele anilor ’80. Familiile tinere renunță la ideea de a locui în centru — nu din alegere, ci din neputință. Pensionarii, cu venituri de 2.000 de lei, sunt excluși complet din ecuație. Pentru ei, orașul nu mai există.

Caracatița imobiliară se extinde

În același timp, investitorii imobiliari se întind ca o pânză peste cartierele „cu potențial”. Cumpără la preț mic, cosmetizează rapid și închiriază scump. Primăriile aprobă proiecte în viteză, cu PUZ-uri care se schimbă de la o ședință la alta. Nicio consultare reală, niciun echilibru între profit și bine public. Orașul se redesenează în funcție de randament, nu de nevoi. Iar rezultatul e un peisaj impecabil în care trăiește tot mai puțină lume.

Nu e un fenomen izolat. Nu e o întâmplare. E o strategie tăcută, dar eficientă: evacuarea lentă a celor care nu pot ține pasul cu noile standarde. Nu se face cu forța. Se face cu cifre, cu prețuri, cu indiferență.

Gentrificarea nu e modernizare, ci un filtru economic care decide cine merită să trăiască într-un oraș și cine trebuie împins la margine. Și dacă nu ridicăm vocea acum, când orașul încă își amintește cine l-a crescut, vom rămâne cu o vitrină frumoasă, dar goală. Și cu o tăcere scumpă în locul memoriei vii.

Dan DIMA