Orașul în oglindă retrovizoare

Când se lasă întunericul, când vitrinele se sting și agitația dispare, orașul intră într-un alt ritm. Unul lent, grav, tăcut. E momentul în care strada începe să vorbească altfel – prin pași grăbiți, prin certuri scurte, prin oameni care se urcă într-un taxi fără să spună unde merg, doar ca să plece de undeva. Taximetriștii sunt acolo. Prezenți, dar invizibili. Martori tăcuți ai unei lumi pe care cei mai mulți o ignoră. De la volan, văd un oraș care nu se arată la televizor și nu intră în broșuri turistice. Un oraș al singurătății, al fricii, al întâmplărilor absurde, dar și al unei omenii care, uneori, încă mai respiră.

„Noaptea vezi altceva. Mai adevărat”

Mihai are 47 de ani și conduce de 22. A trecut prin toate de la crize economice la nopți în care a dus oameni răniți la spital pentru că salvarea nu mai venea. Nu se plânge. Dar când povestește, o face apăsat. „Noaptea vezi alt oraș. Mai real. Nu e despre clădiri frumoase sau despre ce s-a inaugurat. E despre oameni care nu mai au unde merge, despre femei care fug de bărbați beți, despre copii care se întorc singuri acasă. Am dus o fată într-o noapte. N-a spus nimic toată cursa. La final mi-a zis: Mersi că n-ai întrebat nimic”.

Orașul noaptea e mai tăcut, dar nu mai liniștit. Din contră. Tensiunea plutește în aer. „Am urcat o dată trei băieți de prin zona Podu Roș. Păreau veseli, puțin amețiți. Pe drum au început să se certe. Se înjurau, dar râdeau. Până când unul dintre ei i-a spus celuilalt: Tu nu mai ai tată de când ai făcut ce-ai făcut. Și brusc s-a făcut liniște în mașină. Nu era ceartă, era ceva vechi, nespus”.

Mulți urcă în tăcere. Stau cu ochii în telefon sau privesc în gol. Alții vorbesc prea mult, agitat, de parcă se tem să rămână singuri cu gândurile lor. Fiecare pasager aduce o lume întreagă în câțiva kilometri.

Confesional mobil

Cartierele mărginașe nu apar în reclame. Dar acolo trăiesc oameni. Mulți. Iar pentru ei, taxiul nu e un moft, ci uneori singura salvare. „M-a chemat cineva la 3 dimineața, în Galata. O bătrână. M-a rugat doar să o duc la o farmacie de gardă. Avea tensiunea mare și nu mai avea pastile. Nu știa cum să comande online, nu avea pe nimeni. M-a rugat să rămân 5 minute după ce am parcat. Vreau doar să mai vorbesc cu cineva, mi-a spus. Atât”, a spus un alt taximetrist.

Sunt și povești cu lumină. Sunt clienți care lasă bacșișuri fără motiv. Care spun „Mulțumesc” de parcă n-ar fi făcut-o niciodată înainte, studenți care plătesc cursa, apoi își amintesc că nu mai au bani de mâncare…

Cei care conduc noaptea nu cer milă și nu vor statut de eroi. Dar știu. Văd. Sunt acolo unde nu ajunge nimeni. La ora la care liniștea nu mai e pace, ci pericol. În zone unde străzile n-au lumină și oamenii n-au curaj să iasă din casă. Ei văd fisurile. Aud frânturi de viață. Simt cum pulsează orașul din locurile în care nimeni nu se uită. Realitatea pe care o trăiesc ei nu se vede pe rețele, nu se aude în ședințe și nu intră în niciun comunicat oficial. Orașul e altfel noaptea. Mai sincer. Mai dur. Mai viu. Și poate singurii care-l văd așa cum e cu adevărat sunt cei care nu opresc niciodată.

Clara DIMA