Presa franceză, semnal de alarmă: În România, urșii ucid oamenii în numele ”refacerii naturii”

”În România, prezența urșilor bruni nu este o imagine de pe o carte poștală. Este o problemă vitală. Oameni morți, vite masacrate, păduri traversate sub teroare: departe de fanteziile ecologiste occidentale, natura își impune legile” se arată într-un articol al publicației franceze Chasses Eternelles, care citează Le Monde .

„Oameni sunt uciși, animale sunt ucise”: așa titrează Le Monde un reportaj sobru, dar înfiorător, semnat de Perrine Mouterde, despre situația din România, singura țară din Europa unde prezența masivă a urșilor bruni nu este un vis militant, ci o realitate cotidiană. Cu aproximativ 7.000 de exemplare, adică mai mult de jumătate din efectivele Uniunii Europene, România se confruntă cu ceea ce unii numesc pudic o „dificilă coexistență”. Alții ar vorbi despre un pericol generalizat.

La Predeal, stațiune turistică ascunsă în Carpați, urșii nu mai sunt o imagine idilică. Sunt siluete care rătăcesc în jurul caselor, mame de urs ucise după ce au atacat oameni și pui orfani de 18 luni care umblă pe lângă blocuri. Totul într-un balet devenit aproape banal. Căci aici, toată lumea știe că ursul nu trăiește „în pădure”. Traversează străzile, scotocește prin gunoaie, caută slăbiciunile umane în țesutul urban. Și uneori, ucide.

Mitologie versus realitate

În imaginația militantă a unor ONG-uri occidentale, ursul este un simbol, un totem al biodiversității. E suficient să „gestionezi mai bine deșeurile”, să „educi mai bine populațiile”, și totul va fi bine. Aceste discursuri găsesc puțin ecou în satele românești unde se îngroapă morții.

În fața înmulțirii atacurilor, unii oameni de știință români denunță imobilismul autorităților. Se vorbește despre prevenție. Dar ce se face concret? Se trimit alerte SMS, se instalează pubele presupus întărite… și urșii continuă să vină. Pentru că nu le este frică. Pentru că nu mai au motive să le fie frică.

Iar asta este marea problemă: când politica de protecție devine una de sanctuarizare integrală, se uită un lucru fundamental – mari prădători nu au citit manualele de biologie ale UICN. Se adaptează, se înmulțesc, și când omul nu îi mai controlează, își impun prezența.

Ceea ce se întâmplă în România nu este un caz izolat. Este o oglindă pusă în fața societăților europene obsedate de „refacerea naturii”. În Franța, unde lupul și-a marcat deja reîntoarcerea în numeroase regiuni, unde ursul este reintrodus în ciuda furiei crescătorilor, se aplică aceleași rețete: sanctuarizare, negarea pericolului și culpabilizarea celor care îndrăznesc să ceară o reglementare.

Dar cei care aplaudă în Paris sau Bruxelles ar trebui să citească reportajul din Le Monde până la capăt. În spatele celor doi pui de urs orfani care dorm la piciorul unui bloc, se află o mamă ucisă pentru că a atacat un om. În spatele mărturiilor emoționante ale locuitorilor, se află o societate rurală constrânsă să trăiască sub amenințarea permanentă a unui animal devenit prea numeros, prea familiar, prea confortabil.

Coexistența nu se decretează. Se organizează.

Iar uneori, trebuie întreruptă prin șarje de vînătoare, cu reglementare strictă, prin refuzul de a ceda romantismului față de animale. Să protejăm fauna sălbatică, da. Dar nu sacrificând pe cei care trăiesc alături de ea. România nu este un caz de studiu. Este o lecție de smerenie. Și dacă refuzăm s-o ascultăm, o vom plăti scump”

Bogdan Tiberiu Iacob inpolitics.ro