Roboții nu pot ține lumânarea. Meserii pe care (încă) tehnologia nu le-a înlocuit

La periferia orașului Iași, în halele reci din zona industrială, liniile de producție funcționează aproape fără oameni. În ultimii ani, mai multe fabrici de componente auto și asamblare au înlocuit operatorii umani cu brațe robotice. Acolo unde altădată lucrau zeci de angajați pe tură, astăzi se descurcă patru tehnicieni care monitorizează din spatele unor monitoare.

În paralel, în aceeași zonă, pe dealurile din jurul orașului, groparii săpă morminte, moașele asistă nașteri în maternitate, iar bătrânii își așteaptă rândul la frizeria din colțul cartierului. Sunt meserii care nu pot fi încă algoritmizate. Nu pentru că n-am avea tehnologia — ci pentru că ele presupun o prezență umană care nu poate fi mimată.

În zona industrială a Iașului, liniile de producție sunt tot mai robotizate. În multe fabrici, oamenii au fost înlocuiți, treptat, de brațe mecanice, benzi inteligente și softuri de control. „La început făceam asamblare la bandă, apoi m-au mutat la testare. Acum robotul face tot, iar eu doar supraveghez. Din 16 colegi, au rămas 5”, spune Adrian N., 42 de ani, angajat într-o fabrică.  Tendința e confirmată și de datele de ansamblu: în județul Iași, în 2024, rata șomajului a fost 3,65%. Un procent mic, dar care ascunde o realitate nuanțată: locurile de muncă dispărute nu sunt înlocuite tot cu oameni, ci cu algoritmi. Retailul se digitalizează. Call-centerele folosesc AI conversațional. Contabilitatea se face cu un click. Până și în unele școli, aplicațiile predau matematică sau engleză în locul profesorilor suplinitori. Automatizarea a adus, fără îndoială, eficiență și profit. Dar și o întrebare apăsătoare: ce facem cu oamenii pe care i-a scos robotul din priză?

Există meserii care se țin de om

În spatele acestor schimbări, există însă un strat de meserii care nu se pot automatiza. Nu pentru că n-ar putea, tehnic, să fie replicate, ci pentru că sensul lor depășește mișcarea sau eficiența.

La Cimitirul Eternitatea, Mihai, gropar de aproape 30 de ani, sapă cu lopata, ca pe vremuri. „Pământul îl întorc cu mâna mea. Nu e doar muncă. Îți vine o familie, cu oameni în doliu, care plâng. Nu poți să vii cu excavatorul și să zici gata, în zece minute e în groapă. Trebuie să știi să taci, să stai drept, să nu grăbești nimic. Eu nu îngrop morți, eu însoțesc familii”, zice bărbatul

Maria Popa, o moașă de peste 25 ani, spune la fel. „Monitorul ne arată pulsul bebelușului, contracțiile, tot. Dar sunt femei care nasc și au nevoie să le spui: ești bine. Să le atingi. Să le ții fruntea. Nașterea e fizică, dar și emoțională. Asta n-o poate face niciun robot”.

Într-un cartier din Tătărași, doamna Lenuța, croitoreasă pensionară, lucrează încă pe comandă. „La supermarketuri găsești haine mai ieftine. Dar vin oameni care spun: vreau să-mi stea bine, nu doar să fie ieftin. Și aici nu merge cu tăieturi standard. Trebuie să pui mâna pe material, să vezi omul. Nu-i pe computer”.

Când omul e mai important decât procesul

Preoții care îngroapă, psihologii care ascultă, educatoarele care simt că un copil nu mai mănâncă bine. Aceștia nu sunt înlocuiți — și nu doar pentru că tehnologia nu poate, ci pentru că n-ar trebui. „Sunt client care vine la mine de zece ani. Uneori nu-i tund decât vârfurile, dar stă o oră, îmi povestește despre copii, despre viață. Nu vine pentru freză. Vine ca să știe că cineva îl ascultă”, spune Ramona, coafeză într-un salon mic din Nicolina.

ChatGPT? Bun, dar nu destul

Tot mai mulți oameni se confesează azi inteligenței artificiale. Scriu ce simt, întreabă despre sensul vieții, cer sfaturi de liniștire. Și primesc înapoi răspunsuri corecte, calde, uneori surprinzător de umane. Dar rămâne o diferență fundamentală. „Pot vorbi cu ChatGPT, și e ok. Dar când am pierdut-o pe mama, m-a sunat colega mea de bancă. A stat cu mine trei ore la telefon, fără să spună nimic inteligent. A tăcut. Și aia m-a vindecat mai mult decât orice text”, spune Cristina, 34 de ani, specialist HR. Empatia trăită nu poate fi simulată. Adevărata grijă cere prezență. Nu doar cuvinte. Iar în meseriile unde contează grija — medicina, îngrijirea, educația, ritualul — omul rămâne singura unealtă de neschimbat.

Automatizarea nu e greșeală. Dar nici progresul nu e automat. Uneori, ceea ce pare lent, redundant, neprofitabil — e exact ceea ce face lumea suportabilă. Roboții pot construi, pot comanda, pot chiar consola prin cuvinte, dar nu pot ține lumânarea. Iar când viața cere tăcere, atingere sau rost, ai nevoie tot de un om.

Maura ANGHEL