Ultima văduvă de război din Iași trăiește de 80 de ani cu o uriașă dorință

 În Iași, mai trăiesc 53 de veterani și o singură văduvă de război... O femeie care a supraviețuit mai bine de opt decenii fără bărbatul cu care abia ce apucase să se căsătorească, dar cu o voință de fier în a răzbi. A reușit, dar prețul plătit e unul uriaș. Opt decenii de singurătate, cu amintirea chipului pe care nu l-a mai văzut din dimineața în care a ieșit pe poarta casei, pentru a pleca pe fruntul de Est. Marea ei dorință? Să-și revadă soțul. N-are importanță unde și când. În această lume sau în cea de pe urmă... Are doar convingerea că se vor reîntâlni.

În Iași, mai trăiesc 53 de veterani de război. Dintre aceștia, unul singur a fost copil de trupă; orfan crescut și educat de o unitate militară aflată pe front. Cea mai tânără dintre aceste conștiințe ale veacului are 93 de ani, iar cel mai bătrân a împlinit 104 ani. La nivel național, luna trecută mai erau în viață 370 de veterani și 12 văduve de război. Doar în ultimele două luni au plecat din această lume ceva mai mult de 100 de eroi.

Veteranii noștri nu mai cer nimic. Dar noi avem o datorie: să nu tăcem odată cu ei

În ritmul inexorabil al timpului, în câțiva ani nu va mai rămâne niciunul.

Și totuși, câți dintre noi îi mai vedem? Câți le cunoaștem numele, poveștile, amintirile? Ce a rămas din respectul pe care România îl datora celor care au purtat războiul pe umeri, adesea adolescenți, cu bocancii prea mari și spaimele prea grele?

România se pregătește, pare-se, pentru un viitor digital, european, performant. Dar fără memorie, fără respect față de cei care au trăit și suferit pentru ca statul român să existe într-o formă suverană, orice plan de „viitor” e fals, golit de suflet.

Nu putem să construim o societate echilibrată dacă ne lăsăm trecutul să moară în tăcere. Veteranul de război nu este doar o categorie socială pentru statistici, ci un reper moral. Acești oameni au văzut prăbușirea ordinii, moartea prietenilor, foametea, prizonieratul, și apoi reîntoarcerea tăcută în sate și orașe care nu i-au mai întrebat niciodată ce au simțit.

Astăzi, majoritatea trăiesc în anonimat. Nu există nici suficiente interviuri, nici proiecte de istorie orală, nici emisiuni dedicate lor. Și nici elevii din școli nu sunt duși să-i asculte, să-i vadă, să înțeleagă. Trăim într-o epocă în care bătrânețea devine invizibilă, iar sacrificiul pare demodat.

E timpul să inversăm această logică. Pentru că un popor care își uită eroii e condamnat la superficialitate și repetiție. Nu cerem statui, dar cerem memorie activă. Poate un „An al Veteranilor”, poate un program național de interviuri filmate, poate un muzeu al celor care au fost copii de trupă, sanitari, cercetași, infanteriști.

Adevărul e că nu le mai putem întoarce nimic din ce le-am luat. Dar mai avem un rest de timp în care putem spune: „Vă mulțumim. Nu v-am uitat. Și nu vă vom uita.”

Când vor pleca dintre noi, istoria se va închide. Dar onoarea noastră depinde de ce vom face până atunci. Nu cu vorbe mari, ci cu gesturi simple, omenești: o vizită, o recunoaștere publică, o carte, o lecție de istorie trăită.

Sabin MARCU