„Trebuie să producem peste 7 tone de grâu pe hectar doar pentru a acoperi cheltuielile de înființare a culturii”

* consideră inginerul Vasile Lungu, unul dintre cei mai cunoscuți fermieri din regiunea Moldovei și chiar din țară, administratorul ,,Domeniilor Lungu” din judeţul Iaşi

- În Valea Prutului și în inima Câmpiei Moldovei, pe terenurile din comunele Bivolari, Santa Mare, Trifești și Roșcani, majoritatea luate în arendă, este forfotă mare în orice anotimp...

- Avem o gamă variată de activități: cultivăm cereale, dar producem și sămânță de cereale — sămânță de orz, sămânță de grâu din soiuri românești. Nu mai producem porumb de sămânță, pentru că nu mai sunt atractive contractele cu firmele multinaționale. Cultivăm cartofi pe o suprafață de 15 hectare, deocamdată — atât cere piața și aceasta este capacitatea noastră de stocare pe timp de iarnă. Avem o livadă înființată între anii 2005 și 2008, cu un conveier foarte variat de specii — de la cais, piersic și nectarin, până la nuc, alun, măr, prun și păr. De asemenea, avem 15 hectare de struguri de masă, pe care îi vindem mult în sezon și până aproape de Anul Nou. Toate fructele de vară sunt răcite și valorificate sezonier. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar am redimensionat sau aproape am oprit activitatea zootehnică, pentru că nu mai sunt oameni interesați de acest domeniu. Nu avem o piață stabilă și sigură pentru comercializarea produselor din zootehnie. Știți foarte bine că, acum 15 ani, a fost adoptată o lege care a dus la închiderea tuturor abatoarelor din ferme. În acel moment, dacă doream să sacrific oi, trebuia să le încarc într-o mașină, să le duc la Botoșani, apoi o altă mașină specializată trebuia să aducă înapoi carnea. Aceasta trebuia prelucrată, pusă în lăzi frigorifice etc. Deci, dacă nu ai o activitate super specializată în zootehnie, nu poți obține profit.

„Ar trebui construite baraje și lacuri de acumulare în amonte, iar apa să vină gravitațional, prin conducte, până în dreptul fiecărei exploatații, mari sau mici”.

- An de an apar situații în care fermierii se plâng de lipsa irigațiilor. Cum trebuie procedat ca să nu se ajungă aici și ca producțiile să fie mari?

- Apa este un element tehnologic pe care eu l-am prevăzut încă de acum 20 de ani. Când am pus bazele firmei private, terenul era deja amenajat pentru irigații din 1980. Am păstrat infrastructura cât s-a putut și apoi am dezvoltat-o, mai ales din fonduri proprii, dar și cu ajutorul fondurilor europene. Avem în prezent o acoperire de aproape 80% din suprafață, pe care o putem iriga săptămânal, aplicând o normă de udare de 30 de litri pe metru pătrat. Într-o lună, putem aplica 120 de litri de apă. E adevărat, o parte se evaporă din cauza condițiilor meteo, dar cel puțin 60–70% din această cantitate ajunge la rădăcina plantei, asigurând producții mari și stabile. În acest moment, investiția pentru a face un hectar irigabil este de aproximativ 4.000 de euro — incluzând infrastructura subterană, stațiile de pompare și instalațiile mobile de udare.

- Este clar că nu mai putem vorbi de performanță fără irigații...

- Asta ar trebui să înțeleagă și guvernanții. Dacă în trecut toate investițiile în irigații se făceau prin pompare din aval spre amonte, acum, într-o strategie pe termen lung, ar trebui construite baraje și lacuri de acumulare în amonte, iar apa să vină gravitațional, prin conducte, până în dreptul fiecărei exploatații, mari sau mici. Astfel, apa ar ajunge gravitațional până la plantă, fără a mai fi necesară pomparea în mai multe trepte, ceea ce ar reduce semnificativ costurile, mai ales că energia electrică este tot mai scumpă.

- Ce calități trebuie să aibă astăzi un om care dorește să se dedice agriculturii și să devină fermier?

- Răspunsul este foarte amplu. În primul rând, vorbim despre pregătirea profesională, teoretică, care trebuie să fie ireproșabilă. Eu am urmat cursurile unui liceu de specialitate, apoi Institutul Agronomic, și mi-au trebuit 7–10 ani până am înțeles ce trebuie făcut pentru a fi un fermier performant. Dar și mai mult am înțeles după ce, din 2001, am pornit pe cont propriu. Pregătirea profesională înseamnă să te dedici trup și suflet — cel puțin 80% din timp să fie alocat profesiei. În agricultură, munca începe dimineața devreme și se încheie seara târziu. Trebuie să fii prezent în câmp când este vremea optimă pentru anumite lucrări. Nu poți face această meserie „pe bucăți”. Iar tehnologia evoluează permanent — în medicină, în robotică, în IT și, desigur, și în agricultură.

„ Dacă ne raportăm la un preț mediu de vânzare de 80 de bani/kg, trebuie să producem peste 7 tone de grâu pe hectar doar pentru a acoperi cheltuielile de înființare a culturii”.

- Deci, dincolo de baza profesională, este nevoie de perfecționare continuă.

- Absolut. Dacă vrei recolte mari și o activitate economică pozitivă, trebuie să produci și profit — căci toată lumea lucrează nu doar pentru salariu, ci și pentru câștig. Trebuie să fii pregătit și din punct de vedere juridic, pentru că legislația, în special cea fiscală, se schimbă foarte des. Astăzi, actualizarea tehnologică este esențială. Dacă mă gândesc la începuturile din 2001, când aveam tractoare U650 vechi de 10–15 ani, iar astăzi folosim doar tractoare performante. Avem mecanizatori specializați, lucrăm cu GPS, cu echipamente electronice, iar condițiile din cabine sunt moderne — scaune ergonomice, aer condiționat etc.

- Și oamenii?

- Oamenii sunt din toate generațiile și s-au adaptat la tehnologia nouă. Ba chiar aș spune că le place. Unii aveau 40 de ani când am început activitatea privată — și eu tot 40 aveam atunci — iar acum sunt în prag de pensie. Între timp, formăm tineri foarte deschiși la noutăți, care învață rapid și știu să folosească toată gama de utilaje. De exemplu, din lipsa forței de muncă manuale, am achiziționat o combină de recoltat struguri. Înlocuiește 100 de oameni pe zi. Dacă înmulțim cu cele 45 de zile cât durează campania de recoltare, ajungem la 4.500 de zile-muncă.

- Calitatea vinului rămâne aceeași ca și la recoltarea manuală?

- Circulă ideea că vinurile premium se obțin din struguri aleși manual. În ultimii zece ani, am recoltat un volum foarte mare de struguri, aproape 95%, cu combina. Cu toate acestea, am obținut același număr de medalii și diplome la concursurile internaționale: medalii de aur la Bruxelles, Lyon, Paris, Berlin. De la două târguri ne-am întors cu distincții pentru vinuri obținute din recoltare mecanică. Există însă o serie de condiții esențiale care trebuie respectate. Deoarece combina recoltează doar bobițele, e posibil ca, din când în când, să le și mustuiască ușor. Tocmai de aceea, timpul în care strugurii sau mustuiala stau până intră în fabricație nu trebuie să depășească zece minute. Suntem avantajați de faptul că avem plantația de vie lipită de cramă și putem respecta acest interval, aplicând și un ușor tratament cu metabisulfit, astfel încât mustuiala să nu înceapă oxidarea până ce intră în fluxul tehnologic, unde este deja protejată cu sulf.

- La culturile de cereale s-au produs modificări esențiale în tehnologii?

- Cele mai mari schimbări într-o tehnologie provin din calitatea biologică a seminței. Aproximativ 80% din tehnologia folosită astăzi o aplicam și înainte, însă poate nu administram cantitatea necesară de îngrășăminte raportată la tona de produs pe care ne-o propuneam. În prezent, realizăm frecvent 8.500 kg de grâu la hectar, în timp ce, înainte de 1990, dacă obțineai 4.500 kg la hectar, erai considerat foarte performant. Conjunctura actuală ne obligă să folosim semințe cu o valoare biologică foarte ridicată, pentru a putea acoperi costurile și a obține profit. Dacă ne raportăm la un preț mediu de vânzare de 80 de bani/kg, trebuie să producem peste 7 tone de grâu pe hectar doar pentru a acoperi cheltuielile de înființare a culturii. Tot ce depășește această cantitate devine beneficiu pentru fermă.

„Aproape toată producția de cereale din România o consider la nivel Eco, deoarece folosim doar 100 kg de fosfor și 100 kg de azot/ha — un aport minim de fertilizanți pentru un efect maxim”.

- Din informațiile dumneavoastră, unde se află agricultura românească în raport cu țările vecine sau cu un relief apropiat?

- Dacă vorbim de agricultura practicată în cadrul grupului nostru de firme, aș putea spune că suntem la aproximativ 90% din producțiile obținute în Uniunea Europeană. Sunt însă câteva verigi tehnologice pe care nu le aplicăm, în special în ceea ce privește tratamentele fitosanitare. Încă din 2000–2001, în urma vizitelor la fermieri din Franța, Olanda sau Anglia, am aflat că aceștia aplică între 6 și 8 tratamente la grâu împotriva bolilor și dăunătorilor. Noi, în cel mai fericit caz, facem două tratamente, foarte rar trei, atunci când condițiile meteo și presiunea bolilor o impun. La acest capitol, încă suntem sub nivelul european, iar aportul de produse chimice este mult mai mic. Aproape toată producția de cereale din România o consider la nivel Eco, deoarece folosim doar 100 kg de fosfor și 100 kg de azot/ha — un aport minim de fertilizanți pentru un efect maxim. În Vest, se administrează până la 300 kg de fosfor, 300 kg de azot (substanță activă/ha) și pesticide de 5–6 ori mai multe decât se folosesc la noi. Știu dintr-o statistică a Comisiei Europene că, în timp ce fermierii din Vest folosesc aproximativ 9 kg de pesticide/ha, noi suntem deja sub 1 kg. Deci producția noastră este sănătoasă, respectă toate normele și e păcat că nu beneficiem și de prețuri corecte.

- În pomicultură și la vița de vie, cum stăm?

- Știu că în Franța, Italia, Spania sau Portugalia — primele patru mari țări producătoare de vin — producția este normată prin lege și trebuie respectată cu strictețe. Se face rărirea rodului în verde, astfel încât cantitățile de vin să fie limitate, iar calitatea — superioară. Știm că, în general, cu cât producția este mai mică, cu atât vinul este mai valoros. Nu este însă o regulă universal valabilă — fiecare țară are propria politică privind volumele de vin fabricate și comercializate. În România există norme privind producțiile, însă, din păcate, nu avem nici măcar protecție anti-grindină, iar condițiile climatice — în special lipsa precipitațiilor — ne afectează serios. Chiar dacă pornim bine în primăvară, la recoltare putem rămâne și cu jumătate din cantitate.

„Fermierii nu au nevoie de ajutor, ci de facilități, de strategii de dezvoltare pe termen lung, de stabilitate fiscală. Când îți construiești un plan de afaceri, ai nevoie să știi exact: care este impozitul pe profit, pe dividende, ce nivel are TVA-ul, cum arată piața”.

- Cum vedeți relația dintre stat și fermierul privat?

- Relația dintre fermier și stat este unilaterală. Statul dorește doar taxe și impozite, fără să ofere facilități. Mă feresc de termenul ajutor și am spus de multe ori: fermierii nu au nevoie de ajutor, ci de facilități, de strategii de dezvoltare pe termen lung, de stabilitate fiscală. Când îți construiești un plan de afaceri, ai nevoie să știi exact: care este impozitul pe profit, pe dividende, ce nivel are TVA-ul, cum arată piața. Statul, însă, când are nevoie de bani, mai impune două-trei biruri, mai mărește taxele. Noi ne achităm toate obligațiile fiscale la timp — nu întârziem nici cu TVA-ul, nici cu stopajul la sursă. Colaborarea aceasta, dintre stat și fermier, nu este suficientă. Suntem lăsați într-o piață liberă, necontrolată, unde anumiți comercianți stabilesc pragul minim al valorii producției, în așa fel încât cu greu îți recuperezi cheltuielile. În trecut, s-au emis legi care nu sunt funcționale. De exemplu, legea certificatului de depozit, care ar putea fi scontat la bancă. Dacă recoltezi grâu, dar nu îți convine prețul din campanie, ar trebui să poți merge la bancă cu acel certificat, să îl scontezi în proporție de 80%, iar când vinzi cerealele, banca își recuperează banii, iar tu iei diferența.

Nu există însă un preț de intervenție în agricultură care să contracareze prețurile impuse de comercianți. Ar trebui ca statul să poată achiziționa cereale la un preț prestabilit, pentru a-și constitui rezervele strategice pentru 2–3 ani. În cazul unei crize, România ar fi nevoită să importe cereale, în loc să folosească propriile rezerve. În silozuri sau chiar în depozitele fermierilor, ar trebui să existe rezerve strategice cumpărate de stat, iar fermierul să primească banii necesari pentru rulaj.

Andrei VASILESCU