Blocurile gri ale Iașului. Istoriile comuniste zidite în BCA au cote ridicate pe piața imobiliară

În Iașul postcomunist, istoria nu se scrie doar în cărți sau muzee. Se trăiește zi de zi între pereții ridicați în grabă, în anii în care betonul turnat la șablon înlocuia orașele vechi cu cartiere-dormitor. Blocurile gri, construite din BCA și aliniate la rigori ideologice, nu au fost niciodată gândite ca locuințe în sensul modern al cuvântului. Ele au fost instrumente – de locuire, de planificare, de control.

Astăzi, aceste blocuri, cândva disprețuite, stigmatizate sau ignorate, sunt din nou pe val. Apartamentele din P+4 sau P+10, din Tătărași, Alexandru cel Bun ori Nicolina, se vând cu peste o sută de mii de euro, la concurență directă cu proiectele imobiliare noi. Ceea ce fusese proiectat pentru uniformitate devine acum monedă de schimb într-o piață imobiliară explozivă.

Construcții rapide, gândite pentru cifre

În anii ’60 și ’70, autoritățile comuniste au început standardizarea masivă a locuirii urbane. Au abandonat vechile cartiere cu identitate și au ridicat blocuri cu regim mic sau mediu de înălțime, folosind BCA – betonul celular autoclavizat, un material ușor, poros și extrem de ieftin. Era perfect pentru ceea ce se cerea: construcții rapide, funcționale, fără preocupare pentru estetică sau confort. Acestea nu erau gândite pentru oameni, ci pentru cifre. Se calcula totul: câți metri pătrați pe familie, câte persoane pe scară, câți metri cubi de material la un apartament.

Blocurile P+4 au devenit coloana vertebrală a cartierelor-dormitor. Fără lift, cu apartamente de două sau trei camere, rareori mai mari de 60 de metri pătrați, aceste clădiri erau șabloane în care viața privată dispărea. Se auzea tot, se știa tot, se împărțea tot. La colțul blocului, vecinul era și martorul tău, și dușmanul tăcut. Intimitatea era imposibilă, iar viața de scară devenea un univers închis, supravegheat informal, în care orice abatere de la „normalul colectiv” era rapid remarcată.

P+10, simboluri ale modernizării

Mai târziu, în anii ’80, au apărut blocurile turn, așa-numitele P+10. În teorie, simboluri ale modernizării, ale progresului urban. În realitate, experimente verticale ale grandomaniei. Se ridicau la marginea bulevardelor mari sau pe coline vizibile, pentru a demonstra puterea sistemului. Dar în interior, realitatea era dezolantă: lifturi care funcționau sporadic, presiune la apă care rareori urca la ultimele etaje, igrasie în subsoluri și pereți reci ca iarna siberiană. Turnurile nu ofereau un statut – doar iluzia lui.

Blocurile comuniste sunt „vii”

Ironia istoriei face însă ca aceste clădiri, cândva umplute cu forța de regim, să fie azi căutate și chiar bine cotate pe piața imobiliară. Prețurile apartamentelor din blocurile comuniste au crescut constant în ultimii ani. O garsonieră sau un apartament cu două camere într-un bloc vechi din Nicolina sau Tătărași ajunge astăzi între 45.000 și 100.000 de euro, în funcție de poziție și renovare. Pentru un apartament cu trei camere, confort sporit, în același tip de bloc, prețurile urcă ușor la 120.000, ba chiar 140.000 de euro, mai ales dacă este aproape de o școală, o stație de tramvai sau un supermarket.

Cumpărătorii nu caută neapărat calitate. Caută locație, stabilitate, un compromis între cost și acces. Blocurile gri sunt atractive tocmai pentru că au rămas în zone centrale sau semicentrale. Chiar dacă izolația lasă de dorit și compartimentarea este învechită, aceste apartamente sunt aproape de tot ce contează. Școala e peste drum, piața e după colț, tramvaiul oprește sub balcon.

Blocurile comuniste sunt, în mod paradoxal, mai „vii” azi decât erau atunci când au fost construite. Reconfigurate, renovate, acoperite cu polistiren sau transformate din temelie, ele au devenit spații care încep, în sfârșit, să reflecte nevoile reale ale celor care le locuiesc. Iar pe piața imobiliară, această „reabilitare” simbolică se traduce în prețuri competitive, chiar ridicate.

Dar dincolo de cifre, aceste blocuri rămân mărturii tăcute ale unei epoci în care spațiul era politic. În care locuința nu era drept, ci normă. În care betonul nu se turna doar în fundații, ci în mentalități. Astăzi, trăim între aceleași ziduri, dar cu alte vise. Le zugrăvim, le modificăm, le vopsim în culori vii. Dar istoria lor nu dispare. Ea se simte în fiecare coloană de BCA, în fiecare balcon improvizat, în fiecare scară cu mozaic tocit.

Blocurile gri ale Iașului nu sunt frumoase. Dar sunt esențiale. Sunt o hartă în relief a unei ideologii care a construit nu doar orașe, ci o întreagă mentalitate. Și chiar dacă acum se vând la preț de apartament boutique, ele nu ne lasă să uităm cine le-a proiectat, cu ce scop și cu ce cost uman. Într-un Iași care visează la dezvoltare smart și regenerare urbană, blocurile comuniste rămân punctul zero, iar istoria lor – zidită în beton și tencuială – nu poate fi ștearsă cu o mână de lavabilă.

Dan DIMA