Clopotele care dictează viața în Iași, între ritual și derută urbană

Într-un Iași care aleargă între termene limită, semafoare blocate și aplicații de ridesharing, clopotele bat încă ora fixă. Nu pentru toți, dar pentru cine mai are timp să asculte. Se aud de la Catedrala Mitropolitană, unde bătăile adânci și rare reverberează printre clădirile din centru, până la ceasul melodios al Palatului Culturii, care, la fiecare oră, încearcă să aducă o urmă de solemnitate într-un oraș cu căști în urechi. Dinspre gară, trenurile anunță ora printr-un fluier metalic și brutal, care rupe aerul, dar adesea se pierde în hățișul sonor al traficului.

„E 12 fix”

Cristina, contabilă într-un birou din zona Ștefan cel Mare, spune că nici nu mai observă când bate ora. „Sună degeaba. La noi în birou nici nu se mai aude. Avem geamuri termopan și stresul în loc de ceas”, zâmbește femeia. Răspunsul ei e simptomatic pentru o generație pentru care timpul e digital și discret, nu sonor și ritualic.

Cu toate astea, orașul bate. La propriu. Clopotele continuă să sune, ca o formă de memorie mecanică. Un sunet pentru care nu mai avem receptor. Pentru părintele Anton, preot la o biserică de cartier, clopotul nu este doar chemare, ci un semnal de reamintire. „Înainte era un semn că trebuie să te oprești. Să respiri. Să te gândești la altceva decât la facturi. Acum? Acum e parte din zgomotul general”.

Dar nu pentru toți. Maria Popescu, o bunică ce tocmai a ieșit din piața de la Hala Centrală, se oprește instinctiv pe trotuar. „E 12 fix”, spune, fără să se uite la telefon. Nu are smartwatch. Are memorie auditivă. Cunoaște ora după clopot, nu după ecran.

Trăim într-un oraș care bate ora în mai multe tonuri. Catedrala. Palatul. Trenurile. Fiecare în ritmul lui. Dacă te oprești la fix în centru, le poți auzi suprapuse – un haos perfect nesincronizat. Un oraș care pare să fi uitat să-și acordeze propriul timp.

Ceea ce era odată un reper – „clopotul mare”, „ora de la Palat”, „trenul personal de la ora 6” – a devenit o formă de fundal urban, un sunet pe care l-am mutat în subconștient. Și totuși, exact acolo, în acel fundal, Iașul respiră. Între două bătăi de ceas, între două vibrații de bronz, se ascunde poate singura formă autentică de timp colectiv pe care o mai avem.

Nu toți ne oprim și cei mai mulți ignorăm, dar orașul bate chiar și pentru cei care au uitat să asculte.

Pentru unii, clopotele sunt zgomot. Pentru alții, semnal. Pentru unii, trecut. Pentru alții, ritual viu. Dar dacă te oprești, chiar o singură dată, la ora 12, și nu te uiți la ceas, ci ridici ușor capul să asculți, s-ar putea să înțelegi ceva mai adânc: că orașul nu e doar asfalt și beton, ci și sunet. Iar sunetul lui e, uneori, mai real decât toate notificările care ne umplu ziua.

Maura ANGHEL