Reţete de dragoste eternă

Cândva, parcă nu aşa de mult timp în urmă, s-au îndrăgostit şi au plecat împreună pe drumul ce voia să fie căsnicia. S-au adaptat unul la celălalt, s-au cunoscut mai bine, cu multe bune, dar şi cu cele care păreau tot bune sub ceaţa îndrăgostirii, dar apoi s-au transformat în „defecte”.

Au trecut prin încercările de a-l transforma pe celălalt, cu înverşunarea cu care ar repara ceva, ca pe un aparat electrocasnic pe care au constatat brusc că nu întruneşte calităţile înscrise pe eticheta din mintea care avea alte aşteptări. S-au ciocnit în puncte de vedere diferite, s-au împăcat mai întâi pentru că erau atraşi fizic unul de celălalt, apoi pentru că emoţional erau mai degrabă asemănători decât se completau.

Au avut copii şi i-au crescut, cu febră, cu grija şcolii celei mai bune pentru fiecare, cu crizele adolescenţei, cu răzvrătirea clasică dintre generaţii. S-au „ciocnit” în idei şi concepte, în păreri şi valori, au plâns împreună când a fost şi vreme rea. Şi-au îngrijit împreună de bătrâneţile părinţilor, şi-au petrecut concedii cu ei înşişi, cu dragii lor copii, apoi din nou doar cu ei, au început să se întrebe despre sensul lor.

Cuplul perfect nu există, însă există oameni care ştiu cum să treacă peste certuri ca şi cum acestea le-ar da prilejul de a învăţa unul de la celălalt fără să-şi dorească să-şi impună cu orice preţ părerea.

Există oameni care vor să râdă împreună şi asta îi uneşte mai mult tocmai la greu.

Există oameni care nu lasă monotonia să-i ucidă şi atunci strecoară, când unul, când celălalt, printre serile de discuţii despre facturi, griji şi copii, şi serile doar pentru ei.

Sunt oameni care au aflat că fiecare dintre ei are nevoie de un scop, separat de celălalt, că şi cuplul e o entitate şi are acesta nevoia lui de scop, făcând loc pasiunilor proprii în viaţă, în plus faţă scopul comun de a creşte copiii, de a-i educa.