Sistemul sanitar, falsul mit al cheltuielilor „exagerate”

Într-un moment în care sistemul medical românesc se confruntă cu lipsuri structurale, personal epuizat și spitale depășite, discursul public pare să ignore realitatea din teren. În loc să admită subfinanțarea cronică a sănătății, guvernanții vorbesc despre „cheltuieli prea mari”, sugerând că sectorul medical este o povară bugetară. Datele oficiale arată însă exact contrariul.

Conform Eurostat, în 2022 România a alocat Sănătății doar 5,8% din PIB, cu mult sub media Uniunii Europene de 10,4%. Spre comparație, Bulgaria alocă 7,7%, iar Ungaria 6,7%. Nu doar vecinii ne-au depășit. Cetățeanul român plătește direct din buzunar 30% din costurile totale ale serviciilor medicale – un nivel dublu față de media UE.

În 2025, bugetul CNAS a crescut la 79 miliarde lei, cu doar 7,6% mai mult față de 2024. Aparent, e o creștere. În realitate, este sub media de 11,5% a ultimilor ani (2018–2023), și mult sub nevoile reale ale sistemului.

Deși sunt acuzate că „înghit” resursele statului, spitalele publice au primit doar 7,3 miliarde lei din cele 19,4 miliarde în plus alocate CNAS în 2025, adică doar 37% din suplimentare.

Ponderea cheltuielilor CNAS direcționate către spitale este în scădere: 68,0% în 2020,  62,7% în 2023 și doar 56,7% în 2025.

Cine primește restul banilor? Alte direcții bugetare mai puțin transparente, între care se numără unități private medicale, dar și cheltuieli administrative sau externe sistemului public.

Cheltuielile cu salariile din spitale în 2025 au atins 30 miliarde lei (67,4% din totalul cheltuielilor pentru spitale), în creștere cu doar 6,5% față de 2024. Această creștere este sub media ultimilor ani (7,9%) și reflectă mai mult inflația decât o îmbunătățire reală a veniturilor personalului medical.

În realitate, salariile au crescut de 1,81 ori față de 2018, în timp ce bugetul CNAS a crescut de 2,28 ori. Aceste majorări salariale au fost esențiale pentru reducerea exodului de cadre medicale și pentru menținerea unei minime stabilități în spitale.

Sistemul sanitar este suprasolicitat tocmai din cauza lipsei serviciilor medicale primare și de prevenție. Realitatea arată o rețea insuficientă de ambulatorii și cabinete de medicină de familie, un acces redus în mediul rural, prevenție aproape inexistentă.

Pacienții ajung frecvent în spitale cu afecțiuni care puteau fi prevenite sau tratate mai ieftin în stadii incipiente. De aici, costuri mai mari și o presiune uriașă pe spitalele publice.

Creșterile bugetare din ultimii ani nu sunt exagerate, ci abia suficiente pentru a susține un sistem care funcționează la limită. În loc să discutăm despre „risipă” în sănătate, trebuie să discutăm despre priorități reale, investiții sustenabile și transparență în alocarea fondurilor.

România nu își permite luxul subfinanțării sănătății. A continua pe acest drum înseamnă a plăti, în vieți omenești, costul unei politici mincinoase. Nicoleta ZANCU