Sărbătoarea Sfântului Ioan Hozevitul, singurul român canonizat în Țara Sfântă

Pe 5 august, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, o figură covârșitoare a sfințeniei românești, dar adesea trecută sub tăcere. Este un sfânt născut în România și canonizat în Țara Sfântă — o distincție unică în istoria ortodoxiei românești. Viața sa, marcată de suferință, asceză și o trăire duhovnicească de o intensitate rară, îl plasează între cei mai mari sfinți ai secolului XX, nu doar din spațiul românesc, ci din întreaga lume ortodoxă.

Născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, județul Botoșani, sub numele de Ilie, Sfântul Ioan Iacob a rămas orfan de ambii părinți încă din fragedă copilărie și a fost crescut de bunica sa. În ciuda lipsurilor, copilul dă dovadă de o înclinație profundă spre rugăciune și o curăție sufletească neobișnuită. După ce a urmat cursurile liceului la Cernăuți și a împlinit stagiul militar, tânărul Ilie alege calea monahismului la Mănăstirea Neamț. Aici devine bibliotecar și profesor de literatură română, iar în 1936 este tuns în monahism sub numele de Ioan. Avea doar 23 de ani.

Chemarea pustiei îl îndeamnă să părăsească România și să pornească, împreună cu alți doi călugări, spre Țara Sfântă. Se va nevoi timp de opt ani în Mănăstirea Sfântul Sava, una dintre cele mai vechi vetre de spiritualitate creștină din Palestina. Apoi, în 1947, este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și numit egumen al schitului românesc de pe Valea Iordanului. În 1952, se retrage definitiv în Pustiul Hozevei, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe, iar apoi într-o peșteră numită „Chilia Sfintei Ana”, unde va trăi ultimii ani în tăcere, rugăciune și post extrem.

Pe 5 august 1960, părintele Ioan Iacob trece la Domnul, în liniște, fără zgomot, fără onoruri. Moare singur, într-o peșteră, la doar 47 de ani, și este înmormântat chiar acolo, în locul în care s-a rugat neîncetat. Douăzeci de ani mai târziu, în vara anului 1980, călugării din Hozeva deschid mormântul. Ceea ce descoperă avea să cutremure lumea ortodoxă: trupul lui era întreg, neputrezit, îmbrăcămintea intactă, fața luminoasă, ca și cum ar fi fost așezat în mormânt cu câteva ore înainte. Mireasma dulce care ieșea din trupul lui devenea semnul văzut al unei sfințenii recunoscute de Cer.

În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl canonizează oficial, stabilind ziua de 5 august ca zi de prăznuire. Astfel, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul devine nu doar un nume de referință pentru monahismul românesc, ci și singurul sfânt român canonizat pe pământ străin, în inima Țării Sfinte, acolo unde se aud ecourile directe ale Evangheliei.

Pe lângă viața sa pustnicească, Sfântul Ioan a lăsat și o operă scrisă de valoare duhovnicească rară. Poemele sale, reunite sub titlul „Hrana duhovnicească”, publicate de ucenicul său, părintele Ioanichie Părăială, sunt încă prea puțin cunoscute. Dar versurile, simple ca o rugăciune, profunde ca o profeție, alcătuiesc un testament al unei trăiri mistice ce depășește orice graniță lingvistică sau geografică.

Deși cinstit în mănăstirile din Palestina și de pelerini din întreaga lume ortodoxă, în România, numele său rămâne adesea într-un con de umbră, eclipsat de sfinți mai populari, dar poate nu mai adânci în trăire. Și totuși, viața lui Ioan Iacob este una dintre cele mai tulburătoare mărturii că România a dat sfinți lumii, sfinți care nu s-au născut doar pentru o mănăstire, ci pentru un întreg continent spiritual.

Astăzi, când lumea e tot mai departe de tăcere, de rugăciune, de pustiu, numele lui revine ca o chemare la esențial. Sfântul Ioan Hozevitul nu a fost un predicator de mulțimi, ci o lumină ascunsă sub lespedea tăcerii. O lumină care încă arde în peștera din Hozeva — și care poate aprinde conștiința unui popor, dacă poporul își amintește de el.

Clara DIMA