9 iunie, Ziua Sfântului Duh. Taina care înmoaie inimile și reaprinde lumina din om

Pe 9 iunie, în calendarul ortodox, nu se serbează un sfânt cu chip, cu nume sau cu viață scrisă în cronici. Nu e nici zi de martir, nici de făcător de minuni. Și totuși, e poate una dintre cele mai adânci sărbători ale creștinismului: Ziua Sfântului Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi, despre care nu se vorbește mult, dar fără de care nimic nu respiră.

La prima oră a dimineții, Iașul încă mirosea a tei și a tămâie. Ușile bisericilor au fost deschise pentru slujba rară a acestei zile, iar oamenii au intrat încet, fără grabă, cu chipuri încă purtând lumina din Duminica Rusaliilor. Era ceva diferit în aer – un fel de cumințenie caldă, ca o promisiune făcută fără vorbe.

În cartierul Copou, la Biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, câteva zeci de credincioși s-au așezat la strană încă din zorii zilei. Pe băncile laterale, bătrânele cu batic alb țineau între degete metaniile mici, cu noduri tocite. „Asta e sărbătoarea care te învață să taci cu rost”, îmi șoptește una dintre ele, zâmbind. O cheamă Anica și nu știe exact de ce vine mereu pe 9 iunie, dar spune că, în fiecare an, simte că „îi vorbește cineva pe dinăuntru”.

Ziua Sfântului Duh este, într-un fel, despre lucrurile care nu se pot explica. Nu are fastul Paștelui, nici dramatismul Vinerei Mari. Nu cere bucate speciale pe masă, nu impune haine noi sau ouă roșii. Este o zi în care focul nu arde, ci luminează, în care Duhul coboară nu cu tunete, ci cu o atingere abia sesizabilă, ca o idee bună care îți vine pe neașteptate și îți schimbă tot sensul vieții.

Pe la ora 10, în curtea bisericii de lemn din zona Păcurari, un preot tânăr stă de vorbă cu trei liceeni. Îi întreabă ce cred că înseamnă Duhul Sfânt. Răspunsurile sunt naive, dar sincere: „Cred că e ceva ca o inspirație”, „E ca o energie bună, care vine când nu mai poți”, „Poate e partea din Dumnezeu care te iartă, chiar și când tu nu te ierți”.

Și poate au dreptate.

În teologie, Duhul Sfânt este „Dătătorul de viață”, „Mângâietorul”, cel care vine în taină să întărească, să vindece, să înțeleagă. În zilele noastre, în care cuvintele sunt obosite de atâta uz și credința pare uneori un clișeu, Ziua Sfântului Duh reamintește că esențialul nu se vede, dar se simte. Că există o respirație mai adâncă, un fel de a fi prezent în lume fără a o lua în stăpânire.

Pe băncuțele din curțile caselor, bătrânii spun rugăciuni fără carte, din memorie, amestecate cu doruri. Pe rețelele sociale, câțiva tineri scriu timid „La mulți ani celor care poartă numele Duhului”, deși nimeni nu se numește așa. În spitale, preoții vin și azi cu împărtășania. În pădurile din Bucovina, oamenii își fac cruce cu frunze de nuc. La oraș, se simte un pic de pace, chiar și în trafic.

Și poate asta e minunea: că, într-o zi ca asta, în care nu se cere nimic, se poate înțelege totul.

Sfântul Duh nu bate la poartă, nu urlă din vârf de munte. El coboară ca un duh blând în om, când omul e pregătit să fie liniște. Și în acea liniște începe reconstrucția: a sinelui, a încrederii, a iubirii.

Pe 9 iunie, România mai primește o șansă tăcută. Nu vine cu breaking news, dar vine cu o liniște care vindecă. Și, în vremuri agitate, poate că exact asta e cel mai mare dar: o sărbătoare care nu cere nimic, dar dă totul. 

Tania DAMIAN