Criza invizibilă a Iașului. Copiii digitali și declinul empatiei

Trecem zilnic prin Iași – orașul marilor idei, al universităților, al poeziei și spiritualității – dar ignorăm poate cea mai gravă criză a prezentului: tăcerea copiilor care nu mai știu să se exprime. Într-un loc în care educația a fost odinioară o ancoră, se naște azi o generație care știe să gliseze un ecran, dar nu mai poate susține o privire. Ecranele au devenit bone, profesori și prieteni de joacă. În autobuze, în parcuri sau chiar în clase, copiii par conectați, dar sunt mai singuri ca oricând. Degetele se mișcă, mintea reacționează, dar inima rămâne neatinsă. În această tăcere tot mai apăsătoare, empatia dispare încet și sigur.

„Am întrebat un băiețel de 8 ani cum își dă seama că un coleg e trist. Mi-a răspuns că nu-l mai postează pe TikTok. N-a știut să recunoască o privire abătută, o tăcere, o retragere. M-a durut”, povestește Oana D., învățătoare la o școală centrală din Iași.

Ce sunt emoțiile?

Copiii digitali învață să editeze clipuri, să adauge filtre, să scrolleze neîncetat. Dar nu știu cum să aline un coleg, nu recunosc furia, frustrarea sau rușinea. Sistemul îi învață să performeze, dar nu să simtă. În clase, profesorii observă cum se pierde firescul conversației, cum scade capacitatea de a povesti, de a întreba, de a asculta. Copiii nu mai cer ajutor. Se retrag în ecran. Când apare o emoție reală, reacționează cu panică, tăcere sau agresivitate.

Această criză nu vine doar din digital. Vine și din absența adulților prezenți cu adevărat. Părinții, epuizați și absorbiți de propriile ecrane, nu mai au răbdare. Îi vezi pe stradă: mama cu ochii în telefon, copilul cu ochii în tabletă. Lângă ei, tăcere. Timpul petrecut împreună nu mai înseamnă prezență, ci doar proximitate. Tații nu mai întreabă cum a fost ziua. Mamele nu mai au timp pentru povestea de seară. Totul e pe fugă, totul e digitalizat. Dar empatia nu se învață prin aplicații. Nu vine cu notificări. Ea se formează prin contact real, prin ascultare, prin repetiție. Prin răbdarea de a fi acolo.

„Am copii de 12 ani care nu știu să spună ce simt. Îmi spun doar: E OK sau Nu contează. Dar eu văd în ochii lor că nu e. Și nu știu cum să-i ajut, pentru că nici acasă nu-i întreabă nimeni cu adevărat: Ce simți?”, spune Andrei P., consilier educațional.

Metropola tăcerii afective

Iașul, orașul cunoașterii, riscă să devină o metropolă a tăcerii afective. Avem festivaluri, conferințe, biblioteci și instituții de elită. Dar nu avem destule spații în care copiii să-și exprime fricile, bucuriile, întrebările. Nu au unde să învețe să colaboreze, nu să concureze. Unde să se joace liber, nu doar să consume conținut. Lipsesc atelierele de comunicare empatică. Lipsește educația emoțională reală. Lipsesc adulții care să le spună, prin felul lor de a fi, că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o formă de curaj.

„Ne pierdem copiii în fața ochilor și nu știm cum să-i strigăm înapoi. Avem acces la tot ce mișcă în lume, dar uităm ce mișcă un suflet. Și, mai grav, începem să credem că e normal să nu mai simțim nimic”, avertizează psihoterapeutul Letiția Popa.

Nu avem nevoie de soluții spectaculoase, ci de gesturi simple și consecvente. Să-i ascultăm. Să-i privim. Să le fim aproape când nu spun nimic. Să-i ajutăm să pună cuvinte pe ceea ce simt. Să învățăm din nou să fim alături de ei nu doar fizic, ci și afectiv. Iașul nu își permite să crească o generație fără empatie. Copiii de azi nu au nevoie de mai multe aplicații, ci de mai multă atenție. Nu de tablete mai rapide, ci de priviri care spun: te văd.

Clara DIMA