Cu cheia de gât și o pătură roz

Eu vin de pe vremea când copiii chiar se jucau pe afară.

Era cam pe la acest timp de început de vară, când găștile de la bloc se adunau afară la joacă. Mă rog, „găștile” erau cei mari, noi – mucoșii – eram doar grupuri. Asta dacă reușeai să treci de regula nescrisă, dar foarte clar aplicată: „fiecare la scara lui”, dictată de parentingul acelor vremuri.

Dar chiar și așa, cu fiecare la scara lui, tot reușeam să ne strângem, cumva, pe maidanul de lângă vechea Sală de Sport. Spun „veche” pentru că, după ani în care își făcuse treaba ca la carte, ajunsese o ruină. În zidurile ei băteau mingea plozii care se credeau mari și tari. Clădirea, săraca, trecută prin meciuri de box și antrenamente de judo, i-a suportat în tăcere, poate cu speranța că într-o zi va fi salvată. Și a fost. Dar mult mai târziu.

Desene de 10 minute și preșuri cu păpuși

Pe atunci, copiii stăteau pe afară. În casă nu era nici Netflix, nici tabletă, nici TikTok. Doar niște desene animate de zece minute seara – Bălănel și Miaunel, Mihaela... Iar duminica, premiul suprem: Tom și Jerry, la Albumul Duminical. În timpul acela, nu vedeai nici țipenie de copil pe lângă bloc. Toți eram cu ochii în ecrane, altfel și altfel decât cele de azi...

Joaca începea invariabil pe preșul de la ușă, pe care trebuia să-l aducă orice copil care voia să fie acceptat în cerc. Noroc cu jucăriile aduse de mama din Rusia, că altfel eu și sora mea n-am fi petrecut nicio secundă pe „țoalele” pe care nu aveam voie să le scoatem afară. Aveam pături roz cu elefănței, care se așezau doar pe iarbă, la soare, acolo unde nu venea nimeni. Umbra de la parter era mai ofertantă. La fel și măcrișul din jurul cișmelei.

Jocurile începeau cu Macao, Război, Popa Prostu’, Păcălici... de care puțini au mai auzit azi. Eu și sor-mea eram bazate la Șeptică, după multe antrenamente cu tata. Dar nu prindeam public. Nu puțini aveau note mari la mate, ca noi!, așa că nu eram cine știe ce interesante.

Păpuși, trotinete și Lapte Gros

Când se închideau cazinourile de pe preșuri, începea parada păpușilor. Doamne, cât mi-am dorit și eu o păpușă din cauciuc, fără păr, căreia să-i cos haine! Ale noastre, însă, veneau îmbrăcate în rochițe apretate, cu coafuri sofisticate, de la Arădeanca. Mama, femeie elegantă și cultivată, ținea morțiș la etichetă: fără păpuși din cauciuc, fără preș de la ușă, fără trotinetă din lemn. Și, evident, fără Lapte Gros, jocul pe care nu l-a înțeles niciodată, dar la care tata – fost rugbist – închidea ochii. Noroc cu Țară, țară vrem ostași, cu Omul Negru (de care nu cred că ați auzit), un fel de strămoș al lui Chucky, fratele mai rustic al Annabellei.

Cine-a zis că în Epoca de Aur nu aveam și noi jocuri horror?

Papara, harbuzul și bubele dulci ale verii

Joaca avea și gustări. Felii de harbuz pe care unii le mâncau cu atâta poftă încât li se prelingea sucul pe bărbie. Concursuri de scuipat sâmburi, „papară” (adică friganele) și gume Turbo, mestecate la comun. Altceva n-aveai, dar ce aveai împărțeai. Nu-i de mirare că, mai târziu, tot cartierul a fost cuprins de o epidemie de bube dulci.

Așa am copilărit eu: cu cheia de gât, în spatele blocului, într-o vreme în care cireșele aveau gust de livadă și zarzărele erau pline de pistrui. Alergam până ne lăsau genunchii pe platoul din spatele Sălii de Sport, astăzi o clădire modernă, impecabilă, înconjurată de un parc cu bănci curate.

Azi, acolo vin copiii cu bone, cu telefoane și tablete. Nu mai sunt preșurile de la ușă. Nu mai sunt păpușile din cauciuc. Și nici glasurile vesele nu se mai aud.

Așa e în lumea altui parenting, în care copiii nu se mai joacă pe afară.

Maura ANGHEL