FOTO -- Sânzienele. Noaptea în care muzica a deschis cerul

Se spune că în Noaptea de Sânziene, cerul se deschide pentru o clipă. Aseară, însă, s-a deschis mai mult decât atât – s-au deschis inimile. Sub arcuirea blândă a cerului de iunie, când parfumul teilor mângâie obrajii doamnelor ca un sărut uitat din copilărie, muzica a coborât între oameni și a făcut legătura între lumi. Între real și fantastic, între floare și sunet, între taină și lumină.

Concertul susținut de violonistul Răzvan Stoica, pianista Andreea Stoica și ansamblul Kamerata Stradivarius a fost mai mult decât o întâlnire artistică – a fost o reverență făcută naturii, feminității și unei tradiții ce pulsează încă în fibrele nevăzute ale acestui neam. A fost un omagiu în sunet adus unei nopți cu miros de sânziene, trandafiri și povești nerostite.

Sub apus, sunetele pline de forță și tandrețe ale lui Mendelssohn, ale Mariei Theresia von Paradis și ale lui Paganini ne-au adus mai aproape de ceva greu de numit, dar ușor de simțit — Noaptea de Sânziene a început. În tăcerea solemnă a copacilor – martori discreți ai trecerii timpului – arcușul lui Răzvan Stoica a înțepat aerul cu precizia unei stele căzătoare, desenând pe retina sufletului vibrații greu de uitat. Stradivariusul său din 1729 – instrument cu memorie de secole – a rostit nu doar partituri, ci incantații. Muzica nu s-a auzit, ci s-a simțit – în piele, în oase, în vis.

Andreea Stoica, cu rafinamentul ei diafan, a fost ca o amintire veche de dragoste: discretă, profundă, ireversibilă. Fiecare atingere de clapă părea o licărire pe luciul apei, un ecou al serilor în care dorul nu mai are nume, ci doar culoare – culoarea sunetului.

Într-un echilibru perfect, Kamerata Stradivarius a oferit suportul ideal acestui dialog între cer și pământ. Viorile și violoncelele s-au strecurat printre crengile copacilor cu eleganța unor păsări nevăzute, creând o punte invizibilă între concertiști și cei veniți să se lase duși. Niciun telefon n-a sunat, niciun copil n-a plâns. Doar foșnetul ierbii și un fluture rătăcit completau discreția unei seri în care muzica s-a așezat între oameni ca o binecuvântare.

După aplauze, lumea a rămas. În locul grabei, o liniște de duminică. În locul vorbelor, priviri. Oamenii n-au plecat imediat. S-au oprit, privind lacul, nuferii, luna și parcă... ceva din ei. Fiecare părea să fi primit ceva – o notă, o emoție, o aducere-aminte.

A fost Noaptea de Sânziene. Și cerul s-a deschis. Iar în lumina lui, cu discreție și eleganță, și-a făcut loc și o inițiativă rară și binevenită: „Iașul iubește muzica clasică”, un proiect lansat cu această ocazie de Fundația Gaudium Animae, care a și semnat organizarea acestui concert memorabil. Un proiect care nu promite, ci arată. Arată că în Iași încă se poate vibra, că încă mai există serile în care cultura nu are nevoie de cuvinte mari, ci de tăceri pline și emoții adevărate.

Și poate că așa ar trebui să fie toate întâlnirile dintre muzică și lume: nu simple spectacole, ci porți. Deschise, vii, memorabile. Ca într-o noapte cu sânziene. 

Maura ANGHEL