Iașul, orașul epuizat. Ce ascunde ritmul care ne stoarce de energie?

În fiecare dimineață, mii de ieșeni se trezesc mai devreme decât își doresc și mai târziu decât ar trebui. Se îmbracă mecanic, își beau cafeaua în grabă, iar apoi se pierd în coloana de mașini sau în autobuzele pline. În orașul celor „mereu pe fugă”, nimeni nu mai are timp să respire. Aceasta nu mai este doar o senzație personală – ci o realitate colectivă.

Ritmul Iașului a devenit un sindrom
Un oraș în care infrastructura se degradează sub ochii noștri, iar proiectele mari se tărăgănează în hârtii, în timp ce oamenii se sting de epuizare. Fie că ești elev, părinte, angajat la stat sau în privat, te învârți într-o roată de hamster în care pauza e un lux, iar liniștea – o excepție.

Burnoutul urban nu e doar o metaforă
Statistici recente indică o creștere alarmantă a cazurilor de anxietate, depresie și insomnie în rândul populației active din Iași. Oamenii dorm prost, mănâncă pe fugă și nu mai au răbdare nici cu ei înșiși. Și nu e vorba doar de stil de viață: orașul în sine ne învață să fim epuizați. Claxoanele, șantierele începute și uitate, lipsa spațiilor verzi reale și hărțuiala zilnică cu timpul transformă viața într-un sprint fără sens.

Presiunea de a reuși, de a face față costurilor, de a fi performant, de a merge mai departe când corpul îți spune „stop”. Cei mai afectați? Copiii, tinerii și părinții singuri. Dar nici vârstnicii nu scapă: izolarea lor e amplificată de un oraș în care mersul pe jos a devenit un sport extrem, iar serviciile sociale sunt un labirint birocratic.

Ce putem face?
Poate că n-avem soluții miraculoase, dar avem datoria de a pune stop. Să ne întrebăm sincer: orașul acesta ne servește sau ne consumă? Avem nevoie de politici publice care să pună sănătatea mentală în centrul dezvoltării urbane, de spații comunitare reale, nu doar malluri și blocuri înghesuite. De transport civilizat, de trotuare curate, de zone verzi vii, nu de parcuri de beton.

Iașul nu e doar aglomerat. E obosit. Și ne obosește. Radiografia acestui oraș nu mai e una metaforică – e una vitală. Dacă nu schimbăm ritmul, riscăm să rămânem fără suflu, la propriu și la figurat.

Maura ANGHEL