Ultimii 1.000 de oameni. Satul ieșean moare

În România profundă, acolo unde pădurile ating cerul și ulițele încă poartă urmele cizmelor grele de țărani, timpul a început să se dilueze. Nu mai curge, ci se scurge. Lent, neauzit, dar ireversibil. Satul românesc nu mai moare de sărăcie. Moare de uitare.

Fenomenul este vizibil, măsurabil și dureros: în județul Iași, una dintre cele mai populate zone istorice ale țării, există comune care se apropie de dispariție administrativă. Comuna Cucuteni, cunoscută în întreaga lume pentru vestigiile preistorice ale civilizației care îi poartă numele, are astăzi doar 1.103 locuitori. Nu o populație activă, ci una în mare parte îmbătrânită, rămasă pe loc din inerție, din credință sau din neputință.

Nu e un caz izolat. Alexandru Ioan Cuza, altă comună din județ, a pierdut peste 26% din populație în doar un deceniu. În Hălăucești, scăderea e similară. Iar în zeci de alte sate, declinul nu mai e doar demografic — e cultural, economic, spiritual.

Iașul rural devine un muzeu cu intrare liberă și fără vizitatori

Generația Y, născută între anii ’80 și 2000, a fost prima care nu s-a mai întors la sat. Nici măcar în vacanțe. A crescut cu ideea că satul e sinonim cu eșecul, iar plecarea spre oraș sau străinătate a devenit echivalentul succesului. Pentru acești tineri, casa bunicilor nu a fost moștenită, ci abandonată. Pământul nu a mai fost lucrat, ci vândut. Grădinile au devenit buruieni, iar bisericile, ecou gol de clopot.

Statistica confirmă: România pierde anual mii de locuitori în zonele rurale. În județul Iași, scăderea este de peste 11.500 de persoane față de recensământul precedent. Din cele 93 de comune ale județului, zeci au scăderi semnificative de populație, în timp ce doar câteva, precum Miroslava, Valea Lupului sau Rediu, cunosc creșteri, datorate apropierii de orașul Iași și dezvoltării haotice a zonelor periurbane.

În schimb, în satele îndepărtate, timpul s-a oprit. Școlile s-au închis. Dispensarele au dispărut. Copiii, dacă există, sunt aduși cu microbuzul zeci de kilometri pentru a învăța în altă parte. Într-un prezent care nu mai are răbdare cu bătrânii.

O hartă care se golește cu fiecare an

Satele ieșene nu sunt doar puncte pe o hartă administrativă. Ele au fost, vreme de secole, matrici de identitate, locuri în care viața se trăia în ritm cu natura, nu cu algoritmii. Astăzi, multe dintre ele sunt doar decoruri pentru reportaje despre „tradiții” sau „autenticitate”, dar nimeni nu mai întreabă dacă mai există suflet în acele case. Datele oficiale din Anuarul Statistic al Județului Iași sunt reci, dar revelatoare. În timp ce comuna Miroslava a explodat demografic, ajungând la 28.534 de locuitori, alte comune abia mai respiră. Răchiteni, Strunga, Deleni, Lespezi, toate au pierdut masiv. Unele nu vor mai putea funcționa administrativ în următoarele două decenii. Aceste scăderi nu sunt doar cifre. Sunt goluri. Case goale, curți pustii, fântâni astupate. Sunt ani de muncă ai unor generații care au clădit, au cultivat, au îndurat — iar acum nu mai au cui lăsa nimic.

O cultură fără continuitori e o cultură pe moarte

Criza rurală nu este doar demografică, ci și una de sens. În școli, satul nu este evocat decât în textele literare, uneori ca fundal pentru știri despre tragedii. În cultura urbană, este sinonim cu rușinea. Dar odată cu dispariția satului, dispare și o formă de viață. Dispare o raportare diferită la timp, la muncă, la ceilalți. Dispare simplitatea firească a vieții, smerenia în fața anotimpurilor, forța comunității.

Fără aceste repere, devenim fragili. Ușor de dislocat, ușor de înstrăinat. Pierdem nu doar o istorie, ci o parte din cine am fost și din cine am fi putut fi.

Întrebarea nu mai e dacă satul românesc dispare. Ci dacă ne pasă.

În Franța sau Germania, tinerii se întorc în satele bunicilor să cultive lavandă sau viță de vie. În Italia, comunele oferă case la un euro pentru ca tinerii să le salveze. În România, încă ne e rușine să spunem că venim de la țară. Și totuși, ceva palpită în ciuda abandonului. Câte un tânăr care refuză să vândă casa bunicilor. Câte o femeie care se întoarce să-și refacă livada. Câte un cuplu care decide să înceapă o viață simplă în mijlocul naturii. Nu sunt valuri. Sunt picături. Dar poate din ele începe o ploaie. Până atunci, ultimii locuitori ai satului ieșean continuă să aprindă candela în fiecare seară. Să hrănească animalele. Să văruiască poarta de la drum, chiar dacă nu mai vine nimeni. Să țină aprinsă flacăra unei lumi pe care am uitat s-o prețuim.

Diana MARCU