Zorii cu parfum de tei ai Iașului și ritualurile tăcute care aduc o zi fericită

E devreme în Iași. Orașul respiră încet, cu aerul dulce al teilor în floare. Străzile sunt goale, doar lumina aburindă se strecoară printre frunze, ca o binecuvântare nerostită. În astfel de dimineți, nu trebuie să faci mare lucru ca să simți că ești viu. Trebuie doar să fii acolo, în zori. Să lași parfumul să te înconjoare și gândurile să se așeze, cuminți.

Mulți oameni trec prin aceste momente fără să le numească. Dar unii au învățat să le păstreze, să le transforme în ritualuri – mici, tăcute, discrete – care dau formă zilei. Nu e magie și nu e rețetă. E doar o alegere: de a nu porni la drum pe fugă. De a începe ziua cu un gest care spune: sunt aici.

„Scriu ca să-mi limpezesc inima”

În apartamentul său din Copou, Andreea își începe ziua cu un ceai verde și o pagină scrisă de mână. Nu e jurnal propriu-zis. „Sunt gânduri, observații, uneori doar fraze neterminate. Dar mă simt mai clară după. E ca și cum mi-aș ordona sufletul”.

Pentru ea, începutul nu e un interval de timp, ci o atitudine. Nu răspunde la mesaje, nu verifică notificări. Doar scrie, bea ceaiul încet și privește, uneori, teii de pe geam. „Dacă nu încep ziua cu mine, o pierd printre ceilalți.”

„Tăcerea din zori coace pâinea altfel”

Într-o bucătărie din Dancu, ziua începe la 4 dimineața. Sofia aprinde o lumânare, pune apă la fiert și se spală pe mâini, lung, cu gesturi aproape ritualice. „Dacă vorbesc prea devreme, mă tulbur”, spune ea. „Așa că frământ în liniște. Simt aluatul, mă simt și pe mine.”

Pâinea ei e cunoscută în tot cartierul, dar nu doar pentru gust. „E caldă și blândă, ca o zi bună”, zice o vecină. Poate pentru că în fiecare firimitură Sofia pune ceva din tihna dimineții – aceeași tihnă care, cu zeci de ani în urmă, o învăța pe fetița Sofia să nu grăbească nimic.

Are 17 ani, o timiditate elegantă și o anxietate despre care vorbește deschis. Diminețile sunt dificile, dar Ana și le construiește cu grijă. Scrie pe un bilețel: „Ce pot controla azi: cum mă îmbrac, ce spun în gând, câtă apă beau, cum respir”. Îl pliază și-l pune în penar.

„Și mai am un ritual: aleg o floare uscată, o pun în buzunar. E felul meu de a spune: am ceva frumos cu mine, chiar dacă nu se vede”. Ana nu caută perfecțiune, ci doar un sprijin interior, pe care îl poate duce peste zi. Ritualul ei nu e despre a alunga frica, ci despre a merge cu ea de mână.

 „Acum nu mai beau cafeaua ca să fug, ci ca să rămân”

După un infarct care l-a prins singur într-o cameră de hotel, Valentin a început să facă totul altfel. „Înainte beam cafeaua în picioare. Acum o beau pe balcon. Așezat, în tăcere. Mă uit la frunze, la oameni. Nu fac nimic. E ciudat cât de greu mi-a fost la început să nu fac nimic.”

Pentru el, ritualul nu e doar o alegere. E o formă de supraviețuire emoțională. „Mă trezesc, îmi spun: am timp. Și e adevărat. Oricât ar fi de mult sau de puțin, e timpul meu. Dacă îl simt, ziua e deja altfel.”

Toți cei cu care am vorbit fac ceva ce, la prima vedere, pare nesemnificativ. O floare, o pagină scrisă, o lumânare, o cană. Dar în aceste gesturi se ascunde o întreagă filozofie de viață: aceea de a-ți oferi, în fiecare dimineață, o clipă în care ești cu adevărat tu.

Fericirea nu vine din spectaculos. Ci din continuitate, din prezență, din capacitatea de a alege cum intri într-o zi. Iar Iașul, în zorii lui parfumați cu tei, pare să știe asta. Te învață fără cuvinte să nu te grăbești. Să lași mirosul să te cuprindă și tăcerea să te repare.

Ce gest mic îți spune că ești viu? Poate e un cuvânt scris, o tăcere între două respirații sau o privire către un tei înflorit. Orice ar fi, păstrează-l. E începutul unei zile fericite.

Zorii cu parfum de tei nu grăbesc pe nimeni. Te lasă să-ți aduci inima înapoi, acolo unde ai nevoie să fii.

Maura ANGHEL